Minunata si stranie fiinta omul. Unica, minunata si stranie. Ca specie si ca individ. Fiecare in felul sau. Fiecare cum poate, cum vrea si cum reuseste. Dar in general in mod involuntar. Uneori ne constientizam originalitatea, ne speriem de ea si incercam sa ne ascundem. Ne amestecam cu ceilalti incercand din rasputeri sa obtinem "efectul de turma". Desi ne dorim sa iesim in evidenta, nu ne puteam lua asupra noastra efectele consecintelor aparent negative ale unicitatii. Ne e frica.
Suntem singurele creatii irelative ale istoriei. Sau cel putin singurii care avem capacitatea de a iesi din previzibilitate. Totul in jurul nostru se comporta ca o plastilina, ca un modelino pe care desenam in copilarie ochi colorati de colvn si lipeam ciucuri colorati de lana in loc de o podoaba capilara autentica. Pana si circumstantele in care modelam lumea exterioara sunt cam aceleasi. Ne nastem in acest univers subordonat noua si il controlam intr'o anume masura in copilarie, unde suntem toti pe acelasi piedestral. Depinde de noi daca mai tarziu cadem in Abis sau urcam in Olimp.
Crestem si automat luam contact cu lumea exterioara. Incepem sa vedem cu alti ochi, invatam sa vedem cu alti ochi si uitam sa vedem cu ochii de copil. Uitam cum sa vedem sincer, fara prejudecati si fara resentimente. Incepem sa zambim la comanda. Incepem sa devenim un simplu ecou. Sa devenim suma nevoilor, parerilor si cererilor din jurul nostru. Sa existam doar prin raportarea la exterior. Incepem sa devenim o simpla refractie a unui destin in oceanul de oameni. Ne mulam pe tipare construite din lemn putred, ce au firma sclipitoare cu beculete colorate si generic ce ne minte, garantand fericire comoda si necerand nimic in schimb, decat sufletul si libertatea noastra. Un fleac.Ma cunosc pe mine si stiu ca sunt mai mult decat nota muzicala ce are acuta nevoie de panoul suport de care sa se loveasca pentru a ii da o forma abstracta ce se intoarce in timpanul tau si iti sugereaza doar ceea ce panoul suport ii da voie sa fie. Sunt mai mult decat pianul ce asteapta mainile maestre care ii dau viata. Sunt mai mult decat pianistul care citeste partiturile si le implanta cu frenezie in clapele pianului. Ma cunosc pe mine si stiu ca am puterea sa fiu mai mult de atat. Ma cunosc pe mine si stiu ca pot fi insasi conceptul de muzica. Insasi vibratia care te face sa vibrezi. Insasi culoarea care palpita in tabloul lasat de bunica ta. Focul de tabara din copilarie. Campul care miroase a trifoi verde in noapte. Cerul instelat pe care il privesti cand iti tii iubita in brate. Filele cartii care te-au facut sa plangi pentru intaia data. Mirosul florilor tale preferate intr-o zi de primavara, sau al prajiturilor de casa facute de mama in diminetile sarbatorilor de iarna, dupa ce si-a pierdut o noapte intreaga pentru a face familiei o bucurie. Insasi fericirea pe care o simti in ajunul sarbatorilor cand impodobesti bradul. Lacrima de pe obrazul tau cand simti pentru prima data durerea. Sau fericirea. Prima noapte de dragoste. Prima deceptie in dragoste. Primul sarut in ploaie. Si urmatoarele. Ziua in care simti nisipul fierbinte al marii gadilandu-ti talpile. Clipa de luciditate in care simti ca detii secretul universului. Ochii mari si verzi care te'au facut sa'ti pierzi capul. Curcubeul care ti-a inviorat dupa-amiaza de vara in care te-ai bosumflat ca ai cazut cu bicicleta. Ploaia care te-a udat pana la piele si ti-a lipit suvitele de par de obrajii reci si imbujorati. Gandul de razbunare ce te-a fulgerat in prima zi de scoala cand toti colegii radeau de tine ca purtai ochelarii aia oribili. Poreclele pe care le urai atat de mult. Genunchii juliti si pantalonii murdari de noroi din zilele cand jucai fotbal cu baietii in curtea scolii, desi cadeai la fiecare pasa. Obrazul arzand in urma palmei primite pentru nota proasta si privirea incordata si plina de ura copilareasca. Primul Craciun in care ai aflat ca Mosu' nu exista. Pantofii negrii cu toc ce ti'au parut a fi intotdeuna simbolul elegantei feminine. Prietenii care sunt alaturi de tine la inmormantarea unei dragi persoane. Rasaritul vazut pe malul apei printre ierburi si pietre. Cfeaua fierbinte si tigara pe care o aprinzi cu pofta. Rasul capului dragalas incununat de bucle cenusii de care te'ai indragostit la 17 ani. Sunt ras de copil si nostalgie de batran. Pot fi iubire si ura. Pot sa ma inalt si pot sa cobor. Ma cunosc pe mine si stiu ca pot fi agonie si extaz.
Da..cam asta sunt. Asta si mult mai mult. Inca nu am gasit nicio limita.
duminică, decembrie 14
omul: autosugestia universala.
Minunata si stranie fiinta omul. Unica, minunata si stranie. Ca specie si ca individ. Fiecare in felul sau. Fiecare cum poate, cum vrea si cum reuseste. Dar in general in mod involuntar. Uneori ne constientizam originalitatea, ne speriem de ea si incercam sa ne ascundem. Ne amestecam cu ceilalti incercand din rasputeri sa obtinem "efectul de turma". Desi ne dorim sa iesim in evidenta, nu ne puteam lua asupra noastra efectele consecintelor aparent negative ale unicitatii. Ne e frica.
Suntem singurele creatii irelative ale istoriei. Sau cel putin singurii care avem capacitatea de a iesi din previzibilitate. Totul in jurul nostru se comporta ca o plastilina, ca un modelino pe care desenam in copilarie ochi colorati de colvn si lipeam ciucuri colorati de lana in loc de o podoaba capilara autentica. Pana si circumstantele in care modelam lumea exterioara sunt cam aceleasi. Ne nastem in acest univers subordonat noua si il controlam intr'o anume masura in copilarie, unde suntem toti pe acelasi piedestral. Depinde de noi daca mai tarziu cadem in Abis sau urcam in Olimp.
Crestem si automat luam contact cu lumea exterioara. Incepem sa vedem cu alti ochi, invatam sa vedem cu alti ochi si uitam sa vedem cu ochii de copil. Uitam cum sa vedem sincer, fara prejudecati si fara resentimente. Incepem sa zambim la comanda. Incepem sa devenim un simplu ecou. Sa devenim suma nevoilor, parerilor si cererilor din jurul nostru. Sa existam doar prin raportarea la exterior. Incepem sa devenim o simpla refractie a unui destin in oceanul de oameni. Ne mulam pe tipare construite din lemn putred, ce au firma sclipitoare cu beculete colorate si generic ce ne minte, garantand fericire comoda si necerand nimic in schimb, decat sufletul si libertatea noastra. Un fleac.Ma cunosc pe mine si stiu ca sunt mai mult decat nota muzicala ce are acuta nevoie de panoul suport de care sa se loveasca pentru a ii da o forma abstracta ce se intoarce in timpanul tau si iti sugereaza doar ceea ce panoul suport ii da voie sa fie. Sunt mai mult decat pianul ce asteapta mainile maestre care ii dau viata. Sunt mai mult decat pianistul care citeste partiturile si le implanta cu frenezie in clapele pianului. Ma cunosc pe mine si stiu ca am puterea sa fiu mai mult de atat. Ma cunosc pe mine si stiu ca pot fi insasi conceptul de muzica. Insasi vibratia care te face sa vibrezi. Insasi culoarea care palpita in tabloul lasat de bunica ta. Focul de tabara din copilarie. Campul care miroase a trifoi verde in noapte. Cerul instelat pe care il privesti cand iti tii iubita in brate. Filele cartii care te-au facut sa plangi pentru intaia data. Mirosul florilor tale preferate intr-o zi de primavara, sau al prajiturilor de casa facute de mama in diminetile sarbatorilor de iarna, dupa ce si-a pierdut o noapte intreaga pentru a face familiei o bucurie. Insasi fericirea pe care o simti in ajunul sarbatorilor cand impodobesti bradul. Lacrima de pe obrazul tau cand simti pentru prima data durerea. Sau fericirea. Prima noapte de dragoste. Prima deceptie in dragoste. Primul sarut in ploaie. Si urmatoarele. Ziua in care simti nisipul fierbinte al marii gadilandu-ti talpile. Clipa de luciditate in care simti ca detii secretul universului. Ochii mari si verzi care te'au facut sa'ti pierzi capul. Curcubeul care ti-a inviorat dupa-amiaza de vara in care te-ai bosumflat ca ai cazut cu bicicleta. Ploaia care te-a udat pana la piele si ti-a lipit suvitele de par de obrajii reci si imbujorati. Gandul de razbunare ce te-a fulgerat in prima zi de scoala cand toti colegii radeau de tine ca purtai ochelarii aia oribili. Poreclele pe care le urai atat de mult. Genunchii juliti si pantalonii murdari de noroi din zilele cand jucai fotbal cu baietii in curtea scolii, desi cadeai la fiecare pasa. Obrazul arzand in urma palmei primite pentru nota proasta si privirea incordata si plina de ura copilareasca. Primul Craciun in care ai aflat ca Mosu' nu exista. Pantofii negrii cu toc ce ti'au parut a fi intotdeuna simbolul elegantei feminine. Prietenii care sunt alaturi de tine la inmormantarea unei dragi persoane. Rasaritul vazut pe malul apei printre ierburi si pietre. Cfeaua fierbinte si tigara pe care o aprinzi cu pofta. Rasul capului dragalas incununat de bucle cenusii de care te'ai indragostit la 17 ani. Sunt ras de copil si nostalgie de batran. Pot fi iubire si ura. Pot sa ma inalt si pot sa cobor. Ma cunosc pe mine si stiu ca pot fi agonie si extaz.
Da..cam asta sunt. Asta si mult mai mult. Inca nu am gasit nicio limita.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
imi place cand filozofezi sau ce ai facut u aicea... ;)) si imi place si cum ai schi,bat skinu',ii fain rau :*
RăspundețiȘtergere